Oameni de isprava

Descopera povestile oamenilor deosebiti care,
prin munca si pasiunea lor, au reusit sa-si puna tara in valoare.

Indiferent că-i spunem ie sau cămașă cu altiță, acest veșmânt este unul dintre cele mai valoroase obiecte de cultură tradițională și poate fi declarat fără rezerve ambasadorul eleganței tradiționale. Cămașa cu altiță ne reprezintă țara cu succes în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și a devenit un suvenir căutat cu ardoare de aproape orice turist străin care ne vizitează. Purtată zilnic de bunicile noastre, ca obiect vestimentar indispensabil din mica garderobă feminină de peste veacuri, ia românească s-a repoziționat în cultura modei actuale și este acum purtată cu mândrie de o generație de femei intelectuale din mediul urban, doamne pentru care adjectivul „tradițional” nu este sinonim cu „desuet”.

Chiar și așa, în conextul în care această generație de femei cultivate din mediul urban alege să dețină în garderobă măcar o ie, poziția iei este profund amenințată de doi factori: infuzia de produse chinezești și numărul din ce în ce mai mic de meșteri artizani care știu și care vor să croiască ii. Unul dintre acești ultimi artiști care luptă pe baricadele valorilor tradiționale este Maria Țîru, artizan din satul Gostinu, județul Giurgiu. Pentru ea, lucrul la o ie reprezintă plăcerea supremă. Și, tocmai pentru că poate munci și șase luni la un exemplar, Maria se desparte foarte greu de creațiile sale. „Am lucrat la o cămașă cu spinul de Bărăgan, pe care am făcut-o pentru fiica mea, trei luni de zile, opt ore pe zi. Nu o vând nici măcar cu o mie de lei, pentru că am muncit prea mult la ea”, spune artista.

Și nu exagerează cu nimic, pentru că munca la o singură ie poate fi extrem de migăloasă. Iar materia primă devine din ce în ce mai greu de procurat. Maria Țîru, de exemplu, nu își face singură pânza din care croiește iile, ci o cumpără fie de prin București, fie de la diferite femei din sate aflate la mare depărtare de casă. Chiar și firul din care realizează frumoasele broderii, simboluri tradiționale, este tot mai greu de găsit. „Am lucrat mult timp cu ață adusă din Germania, dar nu mai găsim. Acum lucrăm cu ață adusă de la Tălmaciu, care este destul de bună”.
Pasiunea Mariei pentru portul popular este insuflată și generațiilor tinere, pe care creatoarea le păstorește în calitate de instructor-confecționer de cămăși tradiționale la Centrul de Conservare a Patrimoniului din Giurgiu. Ea lucrează săptămânal cu tinerii și copiii din satul Gostinu, pe care îi invață să coase, așa cum și pe ea a învățat-o bunica ei, cea care în clasa a VI-a ia pus în brațe un val de pânză și care i-a spus că a venit timpul să-și pună talentul la încercare. Cea dintâi ie cusută atunci a rămas și acum în colecția Mariei, după 35 de ani. Pentru ea, ia nu este doar un obiect vestimentar ci o parte din trecutul și din sufletul acestui popor. Tocmai de aceea, unul dintre visurile Mariei este de a face cunoscută în întreaga Europă cămășoaia de Gostinu.